Cinema
-
Cher – partea a II-a
La inceputul anilor 1980, Cher si-a facut debutul pe Broadway, aparand apoi in filmul „Silkwood”, care i-a adus o nominalizare la premiile Oscar pentru „Cea mai buna actrita in rol secundar” in 1983. In anii urmatori a jucat in filme ca „Mask”, „The Witches of Eastwick” si „Moonstruck”, pentru ultimul primind un Oscar la categoria „Cea mai buna actrita in rol principal” in anul 1988. Si-a facut debutul regizorial in filmul din 1996, „If These Walls Could Talk”. In aceeasi periaoda, s-a consacrat drept cantareata rock datorita lansarii unor albume certificate cu platina, precum „Heart of Stone” (1989) si hit-uri de top zece ca „I Found Someone” si „If I Could Turn Back Time”. A obtinut cel mai mare succes in 1998 cu piesa „Believe”, care s-a vandut in peste zece milioane de exemplare si i-a adus un premiu Grammy. De asemenea, acesta este primul cantec care a folosit procedeul de auto-tune, atunci cunoscut drept „Cher effect”. Turnul sustinut intre 2002 si 2005, „Living Proof: The Farewell Tour”, a fost o perioada cel mai de succes turneu al unei artiste solo. In 2008, a semnat un contract de 180 de milioane de dolari pentru a sustine o serie de concerte la Colosseum-ul de la Ceasars Palace din Las Vegas, timp de trei ani. Dupa sapte ani de absenta, s-a reintors in lumea filmului in muzicalul din 2010, „Burlesque”. Primul ei album de studio in 12 ani, „Closer to the Truth” (2013) a devenit cel mai bine pozitionat album al ei in clasamentul american.
Biograful Mark Bego a scris: „Nimeni din istoria divertismentului nu a avut o cariera de magnitudinea si amploarea celei a lui Cher.” Aceasta a castigat un premiu Oscar, un premiu Grammy, un Emmy, un premiu special CFDA Fashion, trei Globuri de Aur si un premiu la Festivalul de Film de la Cannes, pe langa multe altele. De asemenea, este unul dintre cei mai bine vanduti artisti ai tuturor timpurilor, cu peste 100 de milioane de inregistrari vandute in toata lumea. Cher este singurul artist care a avut o piesa clasata in topul „Billboard” in fiecare decada din ultimii 60 de ani.
-
Cher – partea I
Cher (nascuta Cherilyn Sarkisian pe 20 mai 1946) este o cantareata si actrita americana. Descrisa ca fiind intruchiparea autonomiei femeiesti intr-o industrie dominata de barbati, este cunoscuta si pentru vocea ei contralto distincta si pentru faptul ca a activat in diferite zone ale divertismentului (filme, muzica, emisiuni TV etc), adoptand diferite stiluri de-a lungul carierei sale de 50 de ani, lucru care i-a adus porecla „Goddess of Pop” („Zeita Muzicii Pop”).
Cher a devenit faimoasa in anul 1965 ca membra dou-ului folk rock Sonny & Cher, datorita succesului inregistrat de hit-ul „I Got You Babe”. Si-a inceput simultan si cariera solo, lansand in 1966 „Bang Bang (My Baby Shot Me Down)”, disc single care s-a vandut in cateva milioane de exemplare. Phil Marder de la revista „Goldmine” a descris-o ca fiind lidera unui efort din anii 1960 de a „avansa rebeliunea feminina in lumea rock-ului si prototipul femeii rock star, setand standardul pentru aspect si atitudine.” Dupa ce duo-ul si-a pierdut din popularitate ca urmare a stilului de viata monogam, anti-droguri, in perioada revolutiei sexuale care a inceput la sfarsitul anilor 1960, s-a reintors la faima ca prezentatoare a emisiunii „The Sonny & Cher Comedy Hour” in anii 1970, fiind urmarita saptamanal de peste 30 de milioane de telespectatori de-a lungul celor trei ani. A devenit o vedeta care da tonul in moda, purtand costume elaborate in timpul emisiunii. In perioada in care a lucrat in televiziune, s-a bucurat si de mult succes in cariera solo cu piese care s-au clasat pe primul loc in clasamente, precum „Gypsys, Tramps & Thieves”, „Half-Breed” si „Dark Lady”. Dupa divortul de Sonny Bono in 1975, viata personala, mult discutata, a lui Cher, a dus la un declin in popularitatea sa, desi a avut parte de un mic comeback de succes in 1979 cu proiectul disco „Take Me Home”, castigand si 300.000 de dolari saptamanal pe saptamana pentru o serie de concerte sustinute in Las Vegas intre 1980 si 1982.
-
Bea Arthur: o feminista
Beatrice „Bea” Arthur” (nascuta Bernice Frankel pe 13 mai 1922 si decedata pe 25 aprilie 2009) a fost o actrita, comedianta si cantareata cu o cariera care a durat cateva decenii. Arthur a devenit cunoscuta in rolul personajului Maude Findlay in sitcomurile „All in the Family” (1971 – 1972) si „Maude” (1972 – 1978), precum si pentru rolul Dorothy Zbornak in „The Golden Girls” (1985 – 1992), castigand premii Emmy pentru ambele interpretari. O actrita de teatru inainte si dupa succesul inregistat in televiziune, a castigat un premiu Tony pentru jocul actoricesc din distributia originala a piesei „Mame” (1966). Insa, cariera lui Bea nu a fost marcata doar de o voce groasa si glume seci, ci a influentat si societatea intr-o anumita masura.
Actrita a activat in show business in aproape toata perioada adulta a vietii, insa abia la 50 de ani a devenit cu adevarat faimoasa – in ceea ce denumea „povestea Cenusaresei intre doua varste” – cand a aparut in „Maude”, un spin-off al serialului „All in the Family”, intre anii 1972 – 1978. Aici, a jucat rolul unei activiste feministe si pentru drepturi civile, serialul fiind inovator pentru faptul ca a adresat teme ca menopauza, alcoolismul, chirurgia plastica si, cel mai notabil, avortul.
Jucand rolul lui Dorothy Zbornak in sitcomul de succes „The Golden Girls” (1985 – 1992), Arthur si colege ei, Betty White, Rue McClanahan si Estelle Getty, au reusit in prime time ceea ce parea imposibil: sa demonsteze ca femeile la menopauza pot sa fie la moda, amuzante si sexuale. Cu mult inainte ca „Totul despre sex” sa fie laudat pentru prezentarea prieteniei dintre femei puternice si vietei lor sexuale in New York City, Dorothy, Sophia, Blanche si Rose vorbeau despre viata lor sexuala foarte activa, mancand prajitura cu branza in casa lor din Miami. Toate cele patru actrite au castigat un Emmy pentru interpretare, fiind primul sitcom de la „All in the Family” pana atunci care sa fi reusit acest lucru.
-
Persoane misterioase: Omul cu masca de fier
Credeti sau nu, prizonierul francez cu cap de galeata, facut faimos de Alexandre Dumas si Leonardo DiCaprio in „Omul cu masca de fier” a fost o persoana adevarata. In ciuda a ceea ce poate v-au facut filmele sa credeti, nimeni nu avea nici cea mai vaga idee cine era. Stim doar ca, se pare ca era un prizonier sus pus care, din oarecare motiv, trebuia sa aiba capul acoperit tot timpul in acea casca de fier. Lucru care este destul de bizar, daca stai un pic sa te gandesti.
Totul a inceput in 1698, cand un prizonier care folosea pseudonimul Eustache Dauger (Eustache, precum personajul din „Curaj, cainele fricos”, da) a fost transportat la faimoasa inchisoare Bastilia, echivalentul francez din secolul al XVII-lea al unei inchisori de maxima siguranta. Acesta petrecuse deja doua, trei decenii (rapoartele vechi sunt adesea imprecise) putrezind in diferite inchisori din tara. Potrivit unei legende, acesta a ajuns acolo deja inchis in masca de fier (care arata ca masca Omului de Fier, sper) si a fost aruncat imediat intr-o celula, fiindu-i interzis sa comunice cu cineva, avand voie doar sa ceara apa, mancare si toaleta.
Si asta a fost tot ceea ce stim. Nimeni nu a discutat cine era sau ce a facut ori de ce trebuia sa fie imbracat ca un cavaler foarte lenes. In dosarele Bastiliei, acesta a fost inregistrat drept „Prizonierul 64389000”, fiind o informatie complet impersonala. Acesta nu avea voie sa-si arate fata cuiva, iar unii prizonieri au sustinut ca doua garzi inarmate erau langa el tot timpul, in cazul in care incerca sa-si dea masca jos.
Dauger (sau oricare ar fi fost adevaratul sau nume) a murit in 1703, ceea ce, dupa cum cititorii mai ageri si-au dat seama, inseamna ca acesta a petrecut patru ani in Bastilia. O teorie populara sustine ca acesta era vreun fel de prizonier politic important, de aceea existand nevoia sa-i fie acoperita identitatea. Totusi, nimeni nu poate sa cada de acord asupra identitatii acestuia, unii considerand ca ar fi putut sa fie fiul lui Oliver Cromwell ori fratele regelui Ludovic al XIV-lea (dramatizarea lui Dumas, pe care s-a bazat filmul cu DiCaprio se bazeaza pe a doua teorie). Adevarul va ramane un mister
-
Cum a aparut ideea filmului „Terminator”
In 1981, regizorul James Cameron era destul de necunoscut in Hollywood, cea mai mare realizare a lui de pana atunci fiind „Piranha II: The Spawning”, o poveste cu talc despre pericolul pestilor carnivori zburatori modificati genetic. Nu era genul de film pe care oamenii l-ar fi privit si s-ar fi gandit ca, 30 de ani mai tarziu, regizorul va fi responsabil pentru cele mai de succes doua filme din istorie: „Avatar” si „Titanic”.
Cameron, desigur, avea ambitii mai mari decat piranha zburatori. Da, mai mari chiar si decat piranha zburatori in spatiu. Acesta dorea sa faca un film de actiune care sa aminteasca de vechile episoade din „La limita imposibilului” pe care le urmarise, copil fiind. Doar ca, pur si simplu, nu stia cum sa scrie despre asta. Insa, cand se afla in Roma lucrand in post – productia pentru „Piranha II”, lui Cameron i s-a facut rau si a trebuit sa plece mai repede de pe platou, culcandu-se. In acea noapte a avut un vis in timpul febrei pe care il cuprinsese – ceva explodase si de acolo iesea un robot, taiat in jumatate, inarmat cu cutite de bucatarie, taraindu-se catre o fata care fugea. In ciuda febrei foarte mari, Cameron a schitat robotul dupa ce s-a trezit si cand s-a trezit in Statele Unite, a inceput o ciorna care avea sa devina filmul „Terminator”.
Desigur, filmul final a fost schimbat putin fata de ideea originala a lui Cameron. La inceput, robotul ucigas trebuia sa fie jucat de O. J. Simpson, dar producatorii au fost contra acestei idei, considerand ca publicul nu va putea crede niciodata ca O. J. ar putea sa omoare pe cineva (asta se intampla acum ceva timp, evident).
Insa, produsul finit a fost un succes si a fost primul pas al lui Cameron catre transformarea in unul dintre cele mai mari nume din Hollywood, in loc sa devina prima optiune de regizor pentru filme cu pesti zburatori.
-
Regulile filmelor horror – partea a II-a
Este un motiv pentru care comediile horror sunt un subgen atat de popular: atat filmele de groaza, cat si comediile, prezinta asteptarile pe care apoi le sfideaza. Frica, precum rasul, este un raspuns involuntar. De fapt, adesea sunt in legatura: iubita ta sare din dulap tipand si purtand o masca cu fata lui William H. Macy, la care tu:
- o lovesti;
- raz agitat;
- dezvolti un nou tip de fetis.
Sincer, singura diferenta dintre o sperietura buna si o portie buna de ras se refera la sincronizare si coordonarea timpului. Putem sa mentionam iar „Cabina din padure” si „Scream” pentru ca parodiile gandite bine mereu ilustreaza ce anume face un gen sa mearga. Ambele filme nu doar ca au prezentat regulile pe care personajele trebuie sa le respecte, dar depindeau de incalcarea lor de catre protagonisti pentru a supravietui. Asta este ideea principala a filmelor horror, in general: prezentarea unor asteptari care apoi trebuiesc sfidate.
„The Ring” avea faimoasa regula „urmareste filmul si mori in sapte zile”. „Darkness Falls” nu e cel mai bun film horror, dar avea un set de reguli bune pe care nu le-a incalcat. Pinhead bolboroseste despre reguli in seriile „Hellraiser” la fel de mult pe cat rupe sfarcuri. Sau, din nou, urmareste „It Follows” si vei observa un set de reguli tipic horror prezentate. In primele minute, avem pe cineva explicand cu minutiozitate personajului principal ce este monstrul, ce face sau cum functioneaza. Apoi teroare apare si incearca sa manipuleze acele reguli si vezi cu ce pot sa scapi. Ca atunci cand trebuie sa-ti platesti taxele.
Intreaba pe oricine: partea cea mai horror a unui film este atunci cand monstrul nu este inca vazut sau cel putin, nu este explicat. Ne este frica de ceea ce nu vedem – hartile vechi prezentau zonele necartografiate ca avand monstri. Dar, la un moment dat, trebuie sa fie o poveste a originilor pentru ca, deasupra oricarui lucru, avem nevoie de o explicatie. Cele mai bune filme horror lasa explicatiile putin vagi (precum povestirile lui Lovecraft sau filmul „Noaptea mortilor vii”). Dar daca vei explica totul, trebuie sa astepti macar pana la sfarsit. Marele final al unei productii horror nu se refera doar la confruntarea dintre erou si monstru, ci si la rezolvarea misterului.
Insa, dupa ce scapam de necunoscut, atentia ni se indreapta de la horror catre actiune. Acum, nu mai este vorba despre frica; sperieturile apar in etape, in timp ce in final este vorba doar despre tensiune. Astfel se explica de ce, cu foarte rare exceptii, cea mai buna parte a unei serii horror este primul film. Dupa ce am descoperit ce exact era Jason, nu mai avea ce sa faca decat sa mearga in Manhattan, in spatiu si direct pe video.
Desigur, fiecare trend are exceptiile lui: „Aliens” a fost fantastic, insa mai bun decat primul? Nu stiu. Cu siguranta nu mai horror. Seria „Hellraiser” a prezentat niste idei interesante in continuare, dar, asta, in mare, pentru ca au extins povestea originala. Nu au raspuns cu adevarat la toate intrebarile pana la al treilea film. Pentru primele doua, mai ramasese destul mister – tot ce stiam noi, telespectatorii, era ca demoni sexuali nebuni ies din cutii sau ceva. Hey, ma intreb daca ultima fraza contine un fel de simbolism pentru ceva. Dar pentru ce? Ce ar putea sa reprezinte o cutie plina cu pacate?
-
Regulile filmelor horror
„Cabina din padure” a parodiat acest trop, aratand-o pe Kristen Connolly dansand in chiloti. In remake-ul american pentru „The Ring”, Naomi Watts descopera ca pantalonii ii restrictioneaza receptivitatea jurnalistica, asa ca ii da jos. In remake-ul pentru „The Fog”, se aud batai de rau augur la usa, asa ca fiind racoare afara, eroina noastra face lucrul cel mai evident si isi ia pe ea un pulover … uitand de pantaloni, insa. „Alien” este plin de simboluri falice, iar demonii din „Hellraiser” erau, la propriu, bestii sexuale. Mai recent, putem vorbi despre „It Follows”, lucru care e important pentru ca e un film incredibil, dar si pentru ca este o varianta simplificata a genului – in film, oroarea apare direct din sex, blestemul este transmis, literar, ca un BTS.
De ce ese sexul atat de legat de horror? Pentru ca sexul este o perioada agitata, un moment de vulnerabilitate in care ne trezim fara haine, neatenti in jur si – in caz ca nu suntem Clive Owen sau Nicolas Cage – nu ne putem lupta in cazul in care ceva sau cineva ne ataca.
-
Sfarsituri Disney originale: „Cartea junglei”
Sfarsitul fericit Disney:
Filmul prezinta povestea lui Mowgli, un copil care ajunge in jungla si se imprieteneste cu niste pradatori vorbitori. Dupa ce evita contactul cu lumea oamenilor timp de ani de zile si isi petrece majoritatea copilariei fiind smecherul junglei, Mowgli da peste un sat si se indragosteste pe loc de o fata de varsta lui. Fata da din gene si Mowgli dispare in sat pentru totdeauna, traind fericit pana la adanci batraneti cu oameni ca ei , lasandu-i pe ursul Baloo si pantera Bagheera in trecut. Sfarsit!Sfarsitul original:„Cartea junglei” originala este o povestire scrisa de Rudyard Kipling, un barbat cu surprinzator de putina toleranta fata de orice care seamana cu vrajelile Disney. In versiunea acestuia, cand Mowgli se decide sa se intoarca in civilizatie, civilizatia nu este atat de sigura ca il vrea inapoi. Satul in care Mowgli incearca sa se intoarca in povestire il retrimite in salbaticie, iar familia care a fost destul de draguta incat sa-l primeasca este torturata ca niste vrajitori.Ca raspuns, Mowgli il recruteaza pe elefantul Hathi pentru ajutor. Chestia este ca in carte Hathi nu este elefantul dragut si uituc care este in film. Nu, acesta este un elefant batran si insetat de sange caruia nu-i place mai mult decat sa caute razbunarea fata de oameni din cauza unei rani vechi pe care a capatat-o din cauza lor. „Ajutorul” pe care il primeste Mowgli consta in distrugerea intregului satuc. Asa e. Adorabilul copil protagonist, ale carui gesturi comice te-au facut sa razi in copilarie isi recruteaza prietenul elefant care impreuna cu Bagheera si o haita de lupi intra in sat si il pun la pamant, distrugandu-l.Toate casele sunt rase de pe fata pamantului, rezervele de mancare la fel, lupii fugaresc cirezile de vaci si buna Bagheera omoara toti caii. Cine mai crede ca franciza ar merita refacuta urmarind varianta originala? - Cinema, Curiozitati, Diverse, Educatie, Erotic, Fashion, Frumusete, Psihologie, Relatii, Sanatate, Sfaturi, Social, Tendinte, Viata
Lena Dunham promoveaza o imagine sanatoasa a corpului feminin
Lena Dunham este creatoarea si producatoarea serialului de succes ”Girls”, o productie HBO. De aceasta data, Lena a iesit in evidenta datorita postarii unor fotografii pe contul sau de Insagram.
In loc sa poarte ceva normal, Lena s-a laudat cu toate formele ei purtand o lenjerie intima de culoare verde, pozandu-se in fata oglinzii. Interesant este faptul ca actrita nu prezinta nimic sexy in atitudinea ei, iar fotografia nu spune prea multe despre ea si nici despre stilul ei de a se imbraca. ”Imi iubesc @lonelylingerie si cred ca am sa port aceasta combinatie, impreuna cu o pereche de cizme si un zambet, la cina, pentru ca sunem foarte norocosi ca suntem un popor liber.”
Ne bucuram ca Lena a adresat un strigat celor de la Lonely Lingerie, care probabil, se bucura la fel de mult ca celebra actrita le face o reclama ”ieftina”. Compania are un istoric in ceea ce priveste construirea unui brand dintr-un punct de vedere feminist, iar Lena ar putea sa se afle intr-un fel de angajament de promovare cu ei.
Cu toate acestea, suntem foarte fericiti sa vedem ca actrita ajuta la impartasirea unui alt fel de corp- cel mai voluptos, cu multe curbe. Lena Dunham este in mod foarte clar foarte comfortabila cu aspectul fizic pe care il are. De asemenea, aceasta nu are nimic impotriva de a arata lumii ca se simte sofisticata si sexy, cu toate ca nu a fost atinsa de bisturiu in nicio parte a corpului sau.
In fine, Lena arata fabulos, iar ce este mai minunat este ca aceasta poate obtine o celebritate si o popularitate foarte mare doar dintr-un selfie facut in fata oglinzii.
De asemenea, Lena, in varsta de 27 de ani, a publicat si o carte, in care prestigioasa editura Random House a platit milioane de dolari pentru a cumpara drepturile de publicare a acestei carti.
-
Carti controversate
Oamenii au interzis carti din cele mai vechi timpuri, din diferite motive: nu se potriveau ideologiilor lor, erau prea explicite etc.
„Zece negri mititei” este un roman politist scris de Agatha Christie, considerat capodopera ei. Romanul nu a fost controversat in sine, ci titlul utilizat. Acesta a fost publicat pentru prima data pe 6 noiembrie 1939 in Regatul Unit, avand titlul „Ten Little Niggers”. In Statele Unite, titlul a fost schimbat in „And Then There Were None” („Si n-a mai ramas niciunul”), deoarece cuvantul „nigger” era mai controversat in cultura Statele Unite, unde era considerat ca fiind rasist si folosit ca termen peiorativ pentru populatia de culoare, conotatie care lipsea din cultura britanica. Mai tarziu, titlul editiei britanice, dar si cel folosit in unele versiuni americane, a fost schimbat in „Zece indieni mititei” („Ten Little Indiands”), insa si acesta a fost considerat apoi ofensiv, de aceasta fata de populatia amerindiana din America. Insulei pe care are loc actiunea i s-a schimbat, de asemenea, numele: initial „Insula negrilor”, a devenit apoi „Insula indienilor”, ca in prezent sa fie utilizat numele „Insula soldatului” – poezioara folosita pentru a ucide musafirii a fost si ea schimbata, in aceeasi ordine, rima folosita acum fiind cea a soldatului. In majoritatea tarilor, inclusiv in Franta, Indonezia si Romania, s-a pastrat traducerea titlului original, in timp ce in alte state s-au folosit titluri alternative, precum in China („Nimeni nu a supravietuit”), Danemarca („Unul dintre noi este ucigasul”), Germania („Ultimul weekend”) sau Portulagia („Invitatie la moarte”).
O alta carte controversata, tot mai mult in Statele Unite (care e problema lor?), este romanul epic „Pe aripile vantului” al scriitoarei Margaret Mitchell. Cartea a fost criticata pentru modul in care au fost prezentati sclavii negri, unii considerand ca autoarea a glorificat vechea plantatie sudista, iar, din nou, termenul „nigger” a fost considerat controversat, in ciuda faptului ca folosirea termenului ar fi respectat vocabularul perioadei in care avea loc actiunea. De asemenea, specialistii au spus ca persoanele care cred ca romanul promoveaza valorile plantatiei nu au citit cartea, iar romanul prezinta idei anti-irlandeze, deci criticand si personajul principal, pe Scarlett O’Hara. Scriitoarea nu si-a prezentat opiniile ei asupra unor teme, ci opiniile societatii din perioada Razboiului Civil, de fapt, lucru pe care unii nu l-au luat in considerare.
-
Filmele cu zombi si greseala din fiecare dintre ele
Hollywood pare destul de sigur pe sine ca intr-o zi umanitatea se trezi intr-o apocalipsa mondiala. De-a lungul anilor, filmele ne-au invatat ce sa facem in fata oricarui scenariu posibil, de la cele mai plauzibile, pana la cele complet ridicole.
Din pacate, Hollywood-ul a mai si gresit. De exemplu, fiecare franciza zombi de la „Noaptea mortilor vii” incoace ne-a invatat ca oamenii vii sunt adevaratii monstri intr-o apcalipsa – majoritatea supravietuitorilor sunt psihopati care sunt mai periculori decat (ne)mortii. „The Road” ne invata ca tipul bun nu e neaparat bun cand face ceea ce e necesar pentru a supravietui si ca toata lumea este violator, canibal sau amanadoua. Lectia e mereu aceeasi: cand societatea o ia la vale, oamenii ramasi vad lumea ca un festival non-stop de violat si canibalizat.Dar, sa ne gandim: daca oamenii ar deveni sociopati ucigasi in absenta unei societati moderne, cum a mai reusit societatea moderna sa apara?
Intregul motiv pentru care avem o civilizatie pe care o poate distruge o armata de zombi se datoreaza faptului ca oamenii sunt cooperativi, prin natura. Nu e nevoie sa ma credeti pe mine – studii realizate de cercetatori de la Harvard si Yale au descoperit ca natura noastra umana de baza ne dicteaza o nevoie coplesitoare de a coopera cu alti oameni, chiar daca acele rezultate ne-ar putea face noua rau. Biologii spun acelasi lucru.
In crize regionale, precum blocajul traficului in Atlanta din cauza unui viscol puternic sau precum uraganul Sandy, exemple de bunatatea de baza a omului nu au fost greu de gasit. Cand o tragedie serioasa loveste o comunitate, impulsor multor oameni este sa vada ce pot sa faca pentru a-i ajuta pe vecini, in loc sa se retraga cu toata mancarea in beci. Si nu e nici macar vorba ca suntem noi de treaba pentru ca vrem – e pentru ca, instinctiv, stim ca s-ar putea sa avem nevoie de persoana respectiva. Deci, chiar daca o criza internationala ne-ar transforma in niste mutanti egoisti, teoria sugereaza altruismului reciprocicat sugereaza ca probabil tot vom imparti conserva de fasole cu carnati, in cazul ca vom obtine ceva in schimb mai tarziu, chiar daca doar sa ai o persoana in plus pe care s-o arunci intre zombi ca sa scapi.
-
Cum strica Hollywood-ul remake-urile
Sa faci un remake sau un reboot al unui film nu inseamna ca trebuie sa refilmezi iar aceleasi scene cu Superman de pe Krypton sau Peter Pan fiind muscat de un paianjen.
Daca este cineva pe Pamant care nu stie povestea originii lui Superman, sugerez ca nu ar trebui sa aiba voie sa vada un film cu Superman. Si, daca merg si tot nu se „prind” care-i treaba … e cam trist. Toata lumea stie cum au aparut Spider Man, Superman, Batman, Peter Pan si Testoasele Ninja, nu e nevoie sa mai vedem inca o data.
In ciuda faptului ca singurii oameni care nu stiu ca Spider-Man a fost muscat de un paianjen nu au acces la apa curenta, vaccinuri sau pereti care sa opreasca leii sa-i manance, Hollywood-ul insista sa ne arate iar si iar cum a primit Peter Parker acele puteri. Daca Sony nu se mai pote gandi la ce film sa faca, pentru a nu pierde drepturile asupra personajului, vor face iar un reboot, dupa cum au facut si ultima data, pentru a nu pierde banii pe care ii reprezinta „The Amazing Spider-Man”. Si vor face iar acelasi film, de parca ar putea sa va pese.
Fiecare franciza de film sufera acum de aceste provesti de origine. Nimeni nu le vrea. Continuarile pentru filmele cu supereroi sunt inexplicabil mai bune pentru ca nu ne incurca expozitia pe care deja o stie toata lumea. Cand apare continuarea, in sfarsit vedem personajele facand ceea ce voiam sa faca din primul film, fara sa ne ma plictiseasca cu „de ce” si „cum”-uri pe care le stie toata lumea.
Probabil cel mai bun remake din ultima perioada a fost „Star Trek”-ul lui J.J. Abrams, pentru ca s-a obosit sa ne explice ca fostul „Star Trek” cu care eram obisnuiti nu mai exista si acum traim intr-o noua realitate. Asa ca nu va asteptati ca totul sa fie la fel, lucru care este foarte bun. Spock isi poate face de cap cu Uhura si Scotty si e totul in regula – pentru ca nu vrem sa vedem acelasi film, iar.
-
Lucy
Regia: Luc Besson
Actori: Scarlett Johansson, Morgan Freeman
O noua premiera cinematografica in lumea filmului bun de pretutindeni este constituita de aparitia filmului de actiune, drama si putin(sau mai mult)SF. Lucy este o localnica din Taipei care transporta o groaza de droguri in propriul corp. Sa nu credeti ca face asta pentru ca nu are altceva mai bun cu care sa isi ocupe timpul, ci este obligata de catre mafiotii din zona, care o folosesc drept servieta umana.
In urma unui accident imprevizibil aceasta ajunge sa capete super puteri pentru ca drogurile aflate intr-o cantitate considerabila in corpul ei i se imprastie in organism si in sange binenteles, si astfel ea obtine o mare putere, pe care nimeni altcineva de pe pamant nu o poate exercita.
Supradoza nu o omoara pe aceasta tanara si in schimb ii ofera abilitati si aptitudini greu de obtinut de catre oamenii obisnuiti(puteri supranaturale). Aceasta capata o viteza, o memorie si simturi ascutite la maxim si poate memora multe lucruri pe loc, fara a mai fi nevoita sa le departajeze si sale imparta pe categorii.
Aceasta stocheaza informatiile cu rapiditate si le pune cap la cap ca un robot, folosindu-si 100% din capacitatea creierului si intelectuala, spre deosebire de oamenii obisnuiti care nu se folosesc decat de aproximativ 10% din capacitatile motorii ale creierului pe care le-ar putea dezvolta si creste.
Apoi, de pe urma faptului ca are super puteri si nu mai trebuie sa indeplineasca comenzile nimanui, daramite sa mai fie subjugata de amenintarile mafiei locale, Lucy incepe sa se razbune pe „stapanii” ei sangerosi si nemilosi. Acum este randul aceseia sa caute dreptatea si sa o indrepte asupra celor care trebuie luati la rost.
O viata intreaga de sclavie si de chinuri, toate in favoarea si sub conducerea unor oameni fara scrupule, este indreptata acumcu forte noi si puteri nemasurate impotriva acestora. Un fel de justitiara fara mila se pune in miscare si ne antreneaza ca ne razbunam prin interemediul acestei productii cinematografice.