Este un motiv pentru care comediile horror sunt un subgen atat de popular: atat filmele de groaza, cat si comediile, prezinta asteptarile pe care apoi le sfideaza. Frica, precum rasul, este un raspuns involuntar. De fapt, adesea sunt in legatura: iubita ta sare din dulap tipand si purtand o masca cu fata lui William H. Macy, la care tu:

1. o lovesti;
2. raz agitat;
3. dezvolti un nou tip de fetis.

Sincer, singura diferenta dintre o sperietura buna si o portie buna de ras se refera la sincronizare si coordonarea timpului. Putem sa mentionam iar „Cabina din padure” si „Scream” pentru ca parodiile gandite bine mereu ilustreaza ce anume face un gen sa mearga. Ambele filme nu doar ca au prezentat regulile pe care personajele trebuie sa le respecte, dar depindeau de incalcarea lor de catre protagonisti pentru a supravietui. Asta este ideea principala a filmelor horror, in general: prezentarea unor asteptari care apoi trebuiesc sfidate.

„The Ring” avea faimoasa regula „urmareste filmul si mori in sapte zile”.  „Darkness Falls” nu e cel mai bun film horror, dar avea un set de reguli bune pe care nu le-a incalcat. Pinhead bolboroseste despre reguli in seriile „Hellraiser” la fel de mult pe cat rupe sfarcuri. Sau, din nou, urmareste „It Follows” si vei observa un set de reguli tipic horror prezentate. In primele minute, avem pe cineva explicand cu minutiozitate personajului principal ce este monstrul, ce face sau cum functioneaza. Apoi teroare apare si incearca sa manipuleze acele reguli si vezi cu ce pot sa scapi. Ca atunci cand trebuie sa-ti platesti taxele.

Intreaba pe oricine: partea cea mai horror a unui film este atunci cand monstrul nu este inca vazut sau cel putin, nu este explicat. Ne este frica de ceea ce nu vedem – hartile vechi prezentau zonele necartografiate ca avand monstri. Dar, la un moment dat, trebuie sa fie o poveste a originilor pentru ca, deasupra oricarui lucru, avem nevoie de o explicatie. Cele mai bune filme horror lasa explicatiile putin vagi (precum povestirile lui Lovecraft sau filmul „Noaptea mortilor vii”). Dar daca vei explica totul, trebuie sa astepti macar pana la sfarsit. Marele final al unei productii horror nu se refera doar la confruntarea dintre erou si monstru, ci si la rezolvarea misterului.

Insa, dupa ce scapam de necunoscut, atentia ni se indreapta de la horror catre actiune. Acum, nu mai este vorba despre frica; sperieturile apar in etape, in timp ce in final este vorba doar despre tensiune. Astfel se explica de ce, cu foarte rare exceptii, cea mai buna parte a unei serii horror este primul film. Dupa ce am descoperit ce exact era Jason, nu mai avea ce sa faca decat sa mearga in Manhattan, in spatiu si direct pe video.

Desigur, fiecare trend are exceptiile lui: „Aliens” a fost fantastic, insa mai bun decat primul? Nu stiu. Cu siguranta nu mai horror. Seria „Hellraiser” a prezentat niste idei interesante in continuare, dar, asta, in mare, pentru ca au extins povestea originala. Nu au raspuns cu adevarat la toate intrebarile pana la al treilea film. Pentru primele doua, mai ramasese destul mister – tot ce stiam noi, telespectatorii, era ca demoni sexuali nebuni ies din cutii sau ceva. Hey, ma intreb daca ultima fraza contine un fel de simbolism pentru ceva. Dar pentru ce? Ce ar putea sa reprezinte o cutie plina cu pacate?